Prietenie, ego și respect pe pistă… lecția unei lupte până în ultimul tur
Motorsportul înseamnă viteză, rivalitate și dorința de a câștiga.
Dar uneori, cele mai valoroase momente nu vin din depășiri spectaculoase sau timpuri record, ci din modul în care îți gestionezi ego-ul și îți respecți adversarul.
În ultima cursă din Etapa 4 RES 2025, am trăit o experiență care mi-a arătat că prietenia și respectul pot merge mână în mână cu competiția pură.
Ioan | David | Yannis
Când lași ego-ul jos pentru echipă
Parbriz stropit. Pneuri compromise. O luptă dusă pe nevăzute.
În a doua cursă de duminică, eram blocat în spatele unei mașini din care, la început, credeam cu toții că se scurge doar benzină. O vedeam cum sare direct pe parbriz și chiar am văzut momentul când busonul rezervorului a sărit, lovindu-mi parbrizul și crăpându-l. Picăturile ajungeau și pe pneurile care își pierdeau complet aderența în virajele rapide.
La un moment dat, m-au întrebat de pe margine de ce nu depășesc, mai ales că pierdeam distanța acolo unde de obicei sunt sigur pe mine, pe frânarea târzie, în viraje. Răspunsul meu a fost simplu: „Nu am aderență pe frânare și nici nu îmi văd reperele ca să pot adapta frânarea… e totul în ceață.”
Nimeni nu își dădea seama cât de gravă era situația, nici măcar eu. Simțeam doar că mașina nu poate mai mult, fără să înțeleg pe deplin de ce. Așa a venit decizia din cască: „Lasă-l pe Ioan în față”. Nu era o decizie ușoară, dar am făcut-o, știind că împreună putem trece de obstacol. Și așa a fost… după ce Ioan a preluat inițiativa, am depășit amândoi mașina problemă.
Abia după cursă, la boxe, am văzut clar: partea din față a caroseriei era pătată, și nu doar de benzină. Mașina din față era plină de ulei pe dedesubt, iar asta explica și mai bine lipsa totală de aderență. Eram epuizat de la nivelul de concentrare și primul lucru pe care l-am spus a fost că vreau ceva dulce
Când ego-ul devine motorul luptei
Pista liberă. Două mașini SNA. Ultimele tururi.
Odată ce am trecut de obstacol, lupta dintre mine cu #233) și Ioan Pleșcan cu #5 a început. Fără lovituri, fără gesturi murdare. Doar doi piloți obosiți care își dădeau totul pentru a prinde locul 3 în cursă.
Ne-am alergat tur după tur, fiecare căutând punctul slab al celuilalt, dar fără să depășim limita sportivității. Și, în ciuda oboselii, pe final au început să apară timpi pe verde. Parcă lupta ne ținea amândoi în priză, iar fiecare viraj era abordat tot mai curat și mai rapid.
În ultimul tur, am găsit momentul și am trecut în față. Podiumul a fost al meu, dar lupta a rămas a noastră.
Prietenia și respectul nu sunt scuze pentru a merge mai încet
Unii ar crede că am păstrat sportivitatea pentru că suntem prieteni. Adevărul e că amândoi respectăm acest sport și știm că valoarea unei lupte curate este mai mare decât orice câștig obținut prin agresivitate inutilă. Ego-ul poate fi un aliat sau un dușman. În acea cursă, am învățat că poți câștiga mai mult atunci când știi să îl pui deoparte pentru echipă și să îl folosești doar atunci când e momentul să lupți. Prietenia nu îți ia din competitivitate, îți dă forța să mergi până la capăt, cu capul sus, indiferent de rezultat.
