Nimeni nu câștigă singur: ce înseamnă să crești ca pilot de curse.
Fiecare vis are nevoie de o echipă.
Și, uneori, un vis începe ca o simplă joacă. Așa a fost și pentru mine. Câteva tururi cu un kart, un zâmbet mare sub cască și, brusc, nimic n-a mai fost doar distracție. Totul a devenit serios.
Deodată, părinții mei nu mai erau doar spectatori. Deveniseră parte din sistem: manageri, antrenori, psihologi, bucătari, contabili și... mai ales, oameni care dorm pe apucate. Au apărut primele cheltuieli serioase: căști, combinezoane, testele tehnice, seturi de roți, piese de schimb. Fiecare plecare la un circuit însemna cazare, benzină, taxe de participare. Și toate se repetau, etapă cu etapă.
Vacanțele? Dacă mai exista timp pentru ele, erau programate în funcție de curse. Când bugetul e limitat, apar și mai multe decizii grele. Poate nu mai mergem la ski. Poate nu mergem la toate cursele. Dar eu aș merge la toate, cu toată oboseala acumulată. Școala? A început să devină complicată când a trebuit să lipsesc pentru antrenamente. Antrenamente în țară și în Italia. Am ajuns să iubesc mâncarea italiană fără să vreau și am început să recunosc străzile unor orășele unde deja mă simțeam localnic. Incidentele de pe pistă au devenit parte din normalitate, dar emoțiile nu s-au diminuat. Echipele tehnice nu erau mereu aceleași, se schimbau în funcție de ce curse facem, în ce țară și cu cine putem colabora. Alimentația controlată, antrenamentele fizice necesare, programul haotic... Și, după curse, mai am teme de făcut. Duminică noaptea ne întorceam de la circuit. Luni dimineață, la 6:00, eram deja în uniformă de școală. O durere de spate persistentă... am fost nevoit s-o țin ascunsă. N-am spus nimic tot sezonul. Știam că orice mențiune poate duce la o interdicție medicală. Așa că am îndurat. În tăcere. Până la finalul sezonului. Dar ce final? Imediat după campionat începeau antrenamentele de toamnă în Italia și totul se încheia cu cursa de la Napoli din a doua jumătate a lunii decembrie. Nici măcar iarna nu e pauză. Pe 3 ianuarie eram deja în avion, în drum spre Italia. Anul începe cu antrenamente. Pentru că atunci când vrei să fii pilot de curse, nu există „off season”. Există doar „următoarea cursă”.
După un an cu curse și antrenamente în Italia, în paralel cu două campionate interne, fără vacanțe și cu oboseală acumulată, am început să mă gândesc să renunț. Părinții m-au ajutat să trec peste aceste momente de fiecare dată. Am simțit că am nevoie de mai mult ajutor și acolo a intervenit psihologul sportiv. Focusarea unui copil nu e ușor de antrenat, mai ales când instinctul încă îți spune „joacă-te”.
După un timp, grijile mele nu mai veneau din emoții de start și oboseală, ci din întrebări: „Va rezista motorul? A fost totul verificat? Oare rezistă kartul până la sfârșit?” Parcă mă pregăteam deja de cursele de anduranță.
Unii dintre ceilalți piloți, cu bugete mari, aveau două karturi, motoare pregătite de ploaie, motorist dedicat. Eu... un kart, o echipă mică și un mecanic pe care mă bazam 100%.
De aici vine legătura magică: pilot și mecanic. Într-o cursă, Antonio, mecanicul meu italian, scapă o problemă care ne face să pierdem calificările. Startul e de pe ultimul loc. Îl încurajez cu niște bomboane și un zâmbet:
„Antonio... no problem!”
Intru pe pistă și termin pe locul 3. Bucuria noastră la finalul cursei? Greu de descris în cuvinte. Asta înseamnă să crești. Să pierzi împreună, să câștigi împreună. Mereu.
La circuit, familia mea e parte din echipă. Mama e nutriționist, psiholog și asistent. Pentru toți. Tata e sponsorul principal, fotograf, marketing si social-media manager, șofer sau bucătar dimineața... Și totul se transformă în cursă.
Antrenorii? Par uneori duri, dar emoțiile îi macină la fel. Ei sunt cei care trebuie să vadă clar când toți ceilalți sunt copleșiți. Să ia decizii, să inspire. Să reziste pentru ceilalți.
Nimeni nu lasă garda jos până nu se termină cursa.
La începutul anului trecut, am fost foarte dezamăgit. Nu mai vedeam sensul de a continua în Campionatul Național de Karting care avea doar 4 sau 5 piloți înscriși la categoria mea de vârstă. Decizia de a face mai repede pasul spre anduranță, spre visul meu, GT4, a schimbat totul. M-a readus pe linia de start, cu o altă motivație.
Acum, chiar dacă până la 16 ani nu mai pot participa decât în Logan Cup, totul e un pic mai relaxat, dar mă antrenez cu aceeași disciplină. Trebuie să compensez prin antrenamente fizice intense diferența de forță față de piloții mai în vârstă decât mine. Am crescut. Încep să înțeleg ce înseamnă cu adevărat toate aceste cheltuieli și sacrificii. Lucrurile au devenit mai serioase, costurile și nevoile mai mari, iar responsabilitatea mea mai clară.
Folosesc simulatorul pentru antrenamente, dar uneori mai intru și pe Forza Horizon, chiar dacă Sergiu îmi spune mereu să nu folosesc simulatorul decât pentru pregătirea serioasă. Mă mai joc cu Tudor Tudurachi, colegul meu, și e relaxant, pentru că știu că nu-mi pot permite să fac chiar tot ce-mi doresc. La cât costă un sezon competițional, nu pot risca să merg la motocross înainte de o cursă sau să plec la ski în vacanță.
Acum că bugetele au crescut, am și eu partea mea de responsabilitate. Pentru toți cei care sunt în spatele meu, echipa, familia, sponsorii, am o promisiune de împlinit:
Să fiu cea mai bună versiune a mea.
Așa arată viața mea de pilot de curse. Dincolo de podiumuri, dincolo de poze cu medalii. Este despre echipa care devine familie și familia care devine echipă. Despre rezistență. Despre dragoste pentru motorsport.
Pentru că, da…
